am10ani-jumate

    Trăia odată şi
trăieşte şi-acum o zână frumoasă, cu părul de aur ,  cu faţa albă, cu ochi de smarald ,
cu rochia azurie şi inima caldă ca de foc.

    Într-o zi, când
ploua cu cristale mici, Zâna Norilor a văzut un pomişor micuţ pe care ploaia îl
apleca aproape să-l rupă. Făcându-i-se milă de el, îl luă în împărăţia ei în
care se afla un palat de cleştar, cu porţi de abanos şi turnuri de aur. L-a
ţinut în grădina ei unde cireşele erau de rubin , merele erau de aur şi frunzele de
smarald.

   După ce copăcelul
a crescut, a dat rod din care a dat Zânei Norilor.

Se scutură din cer o ploaie de
mărgele de diamant. Sunt lacrimile cerului care plânge de dorul soarelui, ce îi
încălzea sufletul. Acum doar norii negri şi grei îi încreţesc fruntea. E singur
şi trist. Zilele bune s-au dus; au venit cele amare.

Dar deodată, dintre nori apare,
apare o lumină vagă, slabă, ca de lumânare. Cerului îi bate inima. Crede că e
soarele. Dar nu e. E un licurici. Cerul, trist, şi-a pierdut speranţa că
soarele va reveni să îi aprindă sufletul său bun.

Ziua a trecut cu ceasuri de
plumb. A venit noaptea. Cerul dormea. Dar îl trezi o adiere. Era prinţesa
florilor, care grăi astfel:

–     Bună,
prietene. Am aflat de problema ta şi am cerut voie împărătesei norilor să îţi
aduc măcar o zi cu soare.

–     O,
mulţumesc, Măria-Ta. Vai, sunt atât de fericit!

–     Ei,
îl întrerupse mezina timpului, trebuie să îi laşi şi împărătesei norilor o zi
cu ploi în vară.

–     Îi
las şi două, doar ca să am o zi de soare.

A doua zi cerul privea cu faţa luminată, spre copiii care se
jucau în parc.

Se zice că Moş An s-a supărat pe
ea si nu o mai lasă să părăsească palatul Anotimpurilor din Împărăţia Timpului.

Moş An e supărat pe Iarnă pentru că
şi-a arătat fulgii de nea peste surorile ei, Toamna şi Primăvara, care au
suferit mult din pricina ei. Totul a început când Iarna cu ochii ca două
steluţe pe o plapumă albă ca spuma şi cu mâinile ei de zahăr a fugit în
caleaşca sa de gheaţă  când Toamna abia
îşi trimitea ploile peste lume şi s-a întors când Primăvara trebuia deja să
deschidă trandafirii şi lalelele.

Aflând acestea, Moş An, un
Împărat cărunt, uscăţiv şi iubitor, dar şi foarte strict într-ale meseriei, se
mânie nespus şi o închise pe Iarnă în palatul lui cu patru turnuri. Un turn era
plin de flori şi de muguri, altul înconjurat de frunze, copaci şi plante
roditoare, al treilea îmbrăcat în roade, în fructe şi legume şi ultimul
înzăpezit ca barba lui Moş An şi strălucitor ca soarele Verii. În al patrulea turn
sălăşluia Iarna, acolo fusese închisă şi acum privea tristă la copiii cu
nasurile lipite de geam, la bradul trist şi la cerul fără de nori.

Într-o zi, Iarna îl chemă pe
tatăl ei şi îi arătă tot ce privise, dar Moş An nu se lăsă aşa uşor, până când
fiica sa îi spuse că trebuie să aducă zăpada, nu pentru ea, ci pentru oamenii
trişti şi pentru flori care, neacoperite de omătul ei, nu vor răsări când
primăvara îşi va extinde căldura peste lume. Moş An, auzind acestea, o eliberă
pe Iarnă doar pentru oamenii trişti, nu pentru ea.